Partea întâia

Partea întâia

Cântăm pentru bucuria sufletului şi indiferent pentru cine cântam, mari personalităţi sau oameni de rând, muzica noastră este aceeaşi, puternică şi vie, din adâncul sufletului.

Muzica este într-o continuă evoluţie… Să păstrezi trecutul şi să te menţii în timpul în care trăieşti, a fost, pentru mine, un mare semn de întrebare.

Meseria de lăutar, la noi, la Clejani, se transmite din tată-n fiu, de generaţii şi generaţii…

Prezentând doar partea veche a muzicii, însemnă să neglijezi prezentul, dar şi arătând numai partea nouă, înseamnă să uiţi de trecut…

Aş vrea să le mulţumesc celor de dinaintea mea, bătrânilor de la Clejani, care au plecat să cânte pe lumea cealaltă şi ne-au lăsat atâtea cântece frumoase şi soţiei mele, Viorica, pentru felul în care glasul ei duce ştafeta mai departe.

În copilărie, eram fascinat de poveştile pe care mi le spuneau bătrânii satului, de multe ori prin cântec. Ascultam povestea tânărului îndrăgostit, dar sărac, povestea bordeiaşului sortit să ascundă dragostea a doi tineri frumoşi şi multe alte poveşti şi istorii din viaţa lăutarilor. Fiecare cântec spunea o poveste. Acum, vreau să le spun, şi eu, copiilor mei o poveste, povestea mea…

Aveam 14 ani când tata m-a prezentat lui Ion Albeşteanu, care conducea, pe atunci, Taraful de la Clejani, pentru concursul Cântarea României şi am fost uimit de felul în care Albeşteanu ştia să culeagă cântece de la lăutari şi să le pună în programul de taraf.

Eram vreo 30 de la Clejani, mai venea şi Albeşteanu cu vreo 10 muzicanţi şi, când "se dădea în jos", suna de-a dreptul impresionant.

În 1989, l-am cunoscut pe Ştefan Karo, din Belgia, care m-a învăţat să nu cânt, în Franţa, "La vie en rose", să cânt "Dragostea de la Clejani", pentru că-i a mea şi a cântat-o şi tata şi tata mare şi tata lui tata mare. Mulţumesc, Ştefan!

Am fost mereu atras de Franţa, mai citeam prin cărţi, mai vedeam Tour Eiffel-ul în poze şi prin filme şi nu-mi puteam imagina că voi cânta la Opera Garnier, din Paris, sau la Perpignan, pentru Yehudi Menuhin şi, nici atât, să fiu manechin, la propriu, pentru Yoji Yamamoto.

Îmi amintesc că, după parada cu pricina, costumele ne-au fost făcute cadou, unii le-au păstrat, alţii le-au vândut. Aşa se face că am costum şi ghetre Yamamoto, pe care le păstrez pentru petreceri de clasă şi emisiuni speciale. Le-am purtat şi la filmarea video clip-ului "Bordeiaş".

I-am cântat şi lui Johnny Depp, ba chiar m-am împrietenit cu el.

Mi s-a stricat acordeonul, după ce am filmat în ploaie, iar marele artist mi-a făcut cadou, de ziua mea, un acordeon nou.

I-am cântat lui Johnny la Paris şi-mi amintesc că avea lacrimi în ochi când Viorica îi cânta o doină de-a noastră.

I-am cântat şi în clubul lui, Viper Room, de pe Sunset Boulevard, dar şi la el acasă. Johnny era modest dar Vanessa Paradis avea un uşor aer de superstar.

M-am întors acasă şi nu mai înţelegeam nimic, eram pierdut… Ce mică-i lumea! Ieri la Holywood, azi la Clejani!…

 

Bordeiaş… de la Anton Pann la MTV

 

Copiilor mei, însă, nu le plăcea muzica noastră şi mă durea chestia asta.

Aveam succes în străinătate, dar nu şi în România. Muzica tradiţională românească era în cădere liberă, nu mai interesa pe nimeni, sau aproape pe nimeni.

Copiii se uitau la Atomic şi la MTV şi, în consecinţă, erau interesaţi doar de ce vedeau acolo. Şi mai avea mare succes maneaua… Cui să cânţi şi unde să cânţi?

Am hotărât să mă mut la Bucureşti, pentru că ceea ce aveam de gând să fac nu se putea face de la Clejani.

Îmi trebuia o piesă autentică, de forţă, care să-mi permită o abordare modernă, un aranjament nou, cum nu s-a mai făcut… şi am găsit, după ceva vreme, Bordeiaşul, cântecul lui Anton Pann, pe care mi-l cânta Moş Culaie.

Cu vocea Vioricăi, cu elementele moderne – percuţia şi basul electric, combinate cu cele tradiţionale – viorile, suflătorii, ţambalul şi cobza, am reuşit să readuc la viaţă, într-o haină nouă, o piesă de o rară frumuseţe, aproape uitată.

A urmat videoclipul "Bordeiaş" care, după ezitările de rigoare, a fost acceptat şi transmis de toate canalele de televiziune. Îmi amintesc că la primele TV-uri la care am fost să prezint video clipul, realizatorii, uşor nelămuriţi, mă întrebau: "Bă, e super piesa, da’ nu e manea?!’"Le povesteam că-i piesa lui Anton Pann, care, printre altele, a scris şi imnul de stat al României şi, uşorul cu uşorul, toată lumea s-a lămurit că e vorba despre cu totul altceva şi, astfel, un cântec vechi de mai bine de 100 de ani a ajuns superhit, fiind îmbrăţişat atât de către iubitorii de folclor, dar şi de publicul Atomic/MTV şi chiar şi de către amatorii de manele.

Au început să apară solicitările, tot mai dese şi mai neaşteptate… Romaniţa Iovan ne-a invitat să-i cântăm la nuntă. Irina Shrotter ne-a propus să participăm la prezentarea colecţiei sale, în deschiderea festivalului de modă de la Bucureşti, de la Casa Regală. Am cântat "Lăutăreasca" şi "Bordeiaş" şi ineditul s-a transformat în mare succes.

Televiziunile şi radio-urile au început să ne dorească, în diferite ipostaze, în emisiuni cu profiluri variate.

Şi totuşi, nu eram sigur că publicul tânăr primeşte muzica noastră aşa cum îmi doream.

Îndoiala, însă, a fost spulberată odată cu invitaţia de a cânta la Premiile MTV România, din 2004. Asta era! Primii lăutari tradiţionali într-o lume modernă, total diferită… cot la cot cu pop-ul modern… un altfel de film! Am cântat, live, "Bordeiaş" cu 5 DJ şi a fost ca o nuntă între două muzici, între două lumi. Toată sala era în picioare, toată lumea aplauda. Mulţumeam publicului cu lacrimi de bucurie în ochi. Reuşisem ACASĂ!

Un nou drum, poate cel mai greu!

Rămâne de văzut!