Partea a doua

Partea a doua

“Cântăm pentru bucuria sufletului şi indiferent pentru cine cântăm, mari personalităţi sau oameni de rând, muzica noastră este aceeaşi, puternică şi vie, din adâncul sufletului,” spuneam pe albumul nostru anterior – “Dragostea de la Clejani”.

Si mai spuneam că urmează “un nou drum, poate cel mai greu!”. Urcuşul a fost greu, a durat mult şi, ca orice urcuş, a mai avut şi perioade de relaş sau chiar coborâş. Ajuns pe culme, nu mai există linişte, n-ai voie s-o iei la vale!

Acum, după aproape 3 ani, avem un nou album – De la ANTON PANN la DJ.

Am folosit inepuizabila noastră sursă de inspiraţie – Clejanii şi cântecele lor. Ca de fiecare dată, sperăm să le fi ales pe cele mai frumoase. Le-am îmbrăcat aşa cum ştim noi, modern şi bogat, şi am încercat să nu pierdem nimic din spiritul şi autenticitatea muzicii tradiţionale româneşti.

De la ANTON PANN la DJ e o poveste. O nouă poveste muzicală. Pe care o spunem aşa cum ştim noi. Aceeaşi poveste şi, totuşi, alta.

În Clejaniul de altă dată, pe uliţa muzicanţilor, se aflau zeci de lăutari. N-au fost vedete pentru publicul larg, dar au lăsat în urma lor o moştenire pe care noi, azi, o aducem în atenţia marelui public. Un sac fără fund de cântece venite să străpungă inima, să-ţi dea lacrimile, de tristeţe sau de bucurie. Pentru noi, copiii de-atunci şi lăutarii de azi, ei au fost şi rămân mari vedete.

Clejani – o vatră lăutărească, sat cu legende şi oameni născuţi cu muzica în suflet.

Îmi aduc aminte de nea Mitică, Dumnezeu să-l odihnească, cântăreţ veşnic amorezat, specialist în cântări de dragoste… Luni, de dimineaţă, după ce-l duceam pe naş acasă, îi cânta lui nea Ristache “Pe drumul care merg eu, nu-i fântână nici părâu, Lino, Leano”. Mergeam spre casă, Mitică cu ţambalul de gât şi Ristache, un român jucând fericit, după ce jucase toată noaptea. Ajungeam la Ristache şi, brusc, acesta hotăra să-l conducă, şi el, pe nea Mitică. Aproape de casa lui, Mitică începea să cânte “Pitpalaca”… “I-auzi, lele, pitpalaca, ieşi afar’ şi mulge vaca!”. Cânta cu foc, să-l audă nevasta, dar şi vecina lui care îi era ibovnică. Şi-ajungea acas’, la mama Floarea care ne făcea pui pe jar şi pâine-n ţăst… şi o ţineam tot aşa până-n seară.

“Foi trifoi” și “Când eram în viaţa mea” sunt cântece pe care le-am auzit la tata mare şi pe care el le-a învăţat de la taică-său, moş Gheorghină. Moş Gheorghină era un lăutar înalt şi-uscat, cu nasu-ncovoiat şi negru. Cobzar. Unul dintre lăutarii cei mai vestiţi şi iubiţi, pe vremea aceea, de la Clejani, despre care se spune că a compus multe cântece de dragoste. Avea 6 copii cu nevasta lui, era sărac lipit, barbugiu înrăit, cu o casă mică, la marginea satului şi de câte ori rămânea fără bani punea amanet pana de la cobză. Arvunea câte trei cântări pe duminică şi, ca să-l prindă sigur, nuntaşii îl luau de-acasă de joi. Care-l prindea primul, îl avea la nuntă. Îl îmbrăcau cu haine noi – costum, pantofi şi, luni, când ajungea acasă, le pierdea la barbut.

Nu te poţi izola de folclorul sau de muzica lăutărească din zona pe care o porţi în cântec. Fiecare cântec are povestea lui, poveste trăită de noi. Puse pe hârtie, poveştile astea parcă n-au acelaşi farmec, sunt doar nişte istorii hazlii. Trebuie să fi trăit momentele, să fi fost de faţă ca să simţi parfumul Clejanilor, cu lăutarii şi întâmplările lor. Cântecele, însă, spun poveştile cu adevărat.

Aşa a păţit şi Francis Ford Copolla, marele regizor american. A vrut să ne asculte şi noi l-am invitat la Clejani. A venit cu echipa lui, pe la şapte seara. Oaie la grătar, ţuică de prune, brânză şi ceapă, lăutari. Şi mai scapă de el dacă poţi! Pe la cinci dimineaţa, cânta de mama focului, cu Viorica, şi încerca să scrie pe faţa de masă, din hârtie, notele de la “Cucu’ şi corbu’”. 

“Cuculeţu’” este denumirea pe care o dădeau lăutarii din Clejani tuturor cântecelor pe tema revenirii cucului, primăvara. Fiecare lăutar, însă, broda versurile pe care le ştia el. Cucu’ nostru e şi el diferit. Viorica îl cântă în manieră arhaică, dar orchestraţia e modernă – o combinaţie de viori şi ţambal mic cu instrumente electronice.

Acum, copiii noştri au crescut, trăiesc într-o altă lume şi, de multe ori, sunt uşor indiferenţi la amintirile copilăriei noastre, poate şi la tradiţiile de care ne simţim atât de legaţi. Şi asemeni copiilor noştri sunt toţi tinerii vremurilor de azi. Îmbinarea cu modernul şi adaptarea la sunetul noii generaţii sunt şansa de a-i atrage către ceea ce noi considerăm valoros. Nu neg, şi nouă ne place evoluţia de la tradiţional la modern.

Aşa cum şi-au dorit părinţii noştri, şi noi vrem ca tradiţia să fie dusă mai departe de copiii noştri. Ne-am bucurat foarte tare când Marga a dorit să cânte o piesă în duet cu maică-sa. Foarte bine, mama tradiţională şi fiica modernă, exact ce ne trebuia – modernul de la Clejani! I-am construit un cântec pe gustul ei, cu ritm modern şi instrumente tradiţionale – “Tirli dond’ale”. Textul, în acelaşi timp, tratează umoristic conflictul dintre generaţii. Ne-am gândit mult la povestea cântecului, la cum am putea să evităm şabloanele prea des întâlnite. Şi, uite-aşa, a apărut şi al doilea cântec cu Marga – “Giali, giali”.

Un drum lung, plin de ritm, muzică şi veselie, “ţinută cu fast şi cheltuială” – vorba meşterului Anton Pann, recitaluri fără număr şi respect deosebit pentru toate generaţiile. În două cuvinte, traseul nostru de la "Bordeiaş" până în prezent.

De la ANTON PANN la DJ – muzică nemuritoare, scoasă la lumină din lada de zestre.

Ioniţă de la Clejani